Trebuie să recunosc ceva despre cazul ăla de la știri 'Criminalul cu Barosul' sau 'Măcelarul din Zăpadă', sau ce nume i-au mai pus, dracu' să-i ia, că oricum n-au zis nici jumătate din adevăr. La televizor totul pare sub control, dar eu am fost acolo. O să vă spun eu exact ce s-a petrecut, înainte să mușamalizeze totul,nu că ar fi deja.
Dar de unde să încep? Desigur, cu el... cu criminalul și cu felul în care arătau crimele lui. Încerc să fiu cât mai clar, deși simt că nu mai am mult timp. Îmi tremură mâinile pe tastatură doar când mă gândesc la ce am văzut.
Despre criminal... să-i zicem 'V', ca să-i păstrăm numele ascuns pentru moment. Are cam 1.73 m înălțime și în jur de 65 kg. Poartă haine subțiri, de toamnă, ceea ce ar fi părut absolut normal dacă nu s-ar fi aflat în creierii munților, în plină iarnă. Își comitea crimele doar seara și avea o regulă bizară: nu folosea niciodată aceeași armă pentru mai mult de o victimă.
Să vă spun cum arătau crimele și, mai ales, cum își alegea victimele. După cum am zis, totul se petrecea noaptea, dar detaliile... detaliile te fac să-ți pierzi mințile. Membrele erau amputate cu o precizie chirurgicală. Picioarele erau îngropate adânc în zăpadă, iar trunchiul ... sau cum naiba s-o numi era modelat cu omăt deasupra, transformând victima într-un om de zăpadă grotesc. Brațele tăiate erau înfipte în lateral, ca niște crengi. Tot capul era acoperit de alb, în afară de față, care rămânea expusă, înghețată într-o grimasă de teroare.
Arma era lăsată mereu la vedere, ca o semnătură. Într-un caz, un baros sovietic greu atârna intr-un brad, deasupra 'omului de zăpadă'. La crimele unde folosea ciocane mai mici, le punea direct în mâinile tăiate ale victimelor.
Dar cele mai rele erau cele cu toporul. Bucăți din corpul victimei erau agățate în brazi, ca niște ornamente de Crăciun însângerate, în timp ce toporul stătea înfipt în zăpadă, în dosarul său , Au fost vreo 13 victime în total și tuturor le lipseau trei lucruri: inima, un ochi și creierul.
V. nu alegea la întâmplare. Bărbații erau selectați după religie (majoritatea creștini), personalitate și, mai ales, după felul în care se purtau cu femeile și copiii. Chiar și preoții au fost vizați. Femeile erau alese după criterii de fidelitate sau dacă făcuseră avorturi. Era un fel de judecată divină, dar executată de un demon spun uni .
Dar cum am ajuns eu în orașul ăsta? Ei bine, s-ar putea spune că a fost o conspirație între șeful meu și 'bătrânii' mei , aliați sau ceva de genul, care după m-au trimis în vizită la bunicul meu. El era singurul jurnalist din familie, un tip care scria doar când era beat sau fumat, dar care, naiba știe cum, era al naibi de bun cu animalele. Ar trebui să vă povestesc despre drumul meu până la cabană, nu? Hai că vă spun, că acolo a început totul.
Naveta până la Bacău a fost cam așa: în dimineața plecării, după ce am băgat în mine vreo trei cafele ,la câtă cofeină consum, acum înțeleg de ce m-au trimis 'forțat' în vizită la bunicu-meu, cică pe post de vacanță... dar să revenim.
Am comandat un taxi până la gară, o rablă vai de morții ei, mâncată de rugină, care m-a lăsat la fix în fața gării. Desigur, trenul a avut o oră întârziere, clasic. Cele 4-5 ore pe drum le-am dormit ca popa, legănat de vagoanele alea obosite, fără să am habar spre ce naiba mă îndreptam.
După ce am ieșit din gară, am luat-o la pas spre stația de maxi-taxi microbuzul ăla obosit care face legătura între sat și oraș. Înăuntru, atmosfera clasică: două babe, trei adolescenți și un șofer care ori era prost, ori se prefăcea, că n-a ratat nicio groapă pe tot drumul.
M-a lăsat la intrarea comunei , să-i zicem 'Comuna Turiștilor' , și de acolo am luat-o pe jos spre cabana bunicului. Trebuia să trec prin 'Satul Crucilor', un loc care și-a primit numele din cauza unui cimitir al naibii de lung care pare că nu se mai termină. Drumul care leagă satul de restul lumii e cunoscut sub numele de 'Râpa Diavolului', din cauza tuturor crucilor ridicate pentru cei care s-au înfipt cu mașina în prăpastie. Am ajuns destul de repede, cabana bunicului fiind cocoțată pe dealul de la intrarea în sat, supraveghind parcă tot drumul ăla blestemat
Când m-am apropiat de casă, l-am văzut pe bunicul stând la poartă, pe o băncuță, fumând un Kent 8 lung. Nici bine nu m-a văzut, că m-a și luat în primire:
— Cam târziu, nepoate( zise el, scuturând cenușa) — E... la ce te așteptai de la CFR? (am pufnit eu, lăsându-mi geanta jos) — Lasă trenul. Ia zi, cu fetele cum stai? Ai deja 20 de ani, nu mai ești puradel. — Deci nu scap de întrebările astea nici aici, nu? — Nicio șansă. Treci în curte și scoate două pahare, că băutura o aduc eu imediat. — Ai chef de vorbă, văd... — Păi cu cine dracu' să vorbesc despre Râpă aici? Cu milogii ăia din sat care nu duc la băutură? Sau cu slăbănogul de preot? Te am pe tine, ești ascultător bun. — Hai, pune vinul ăla în pahar odată, (i-am tăiat-o eu scurt) — Taci, mă, că eu vorbesc acum!( a rânjit el, dar ochii îi sticleau ciudat sub lumina chioară a becului de la poartă)
Acum să vă spun ce mi-a povestit el despre Râpa Diavolului. Toată lumea o știe azi, dar acum 60 de ani era doar o legendă. Înainte să existe comuna de lângă stația de maxi-taxi, oamenii mergeau pe o cărare artificială, tăiată direct în coasta muntelui. Pe atunci, fanatismul religios ucidea tot ce era păgân. Se ardeau 'vrăjitoare' chiar în curtea bisericii, iar lemnele erau aduse de la munte – de aici și drumul ăla forestier. Legenda spune că erau doi frați. Cel mare era mândria satului, ajutor de preot. Mezinul, deși se prefăcea a fi creștin bun, era cel pus să taie lemnele pentru ruguri și pentru iarnă. În timp ce lovea cu toporul, el șoptea nume de îngeri căzuți; îi plăcea să citească cărți interzise. Când au crescut, fratele cel mare a devenit preot, iar mezinul a primit oferta de-a lucra în cimitir, simțindu-se mai aproape de necurat decât de biserică, a acceptat postul de gropar și cioplitor de cruci și ocazional de pădurar. Totul a fost bine până când copiii lor au împlinit 15 ani. Băiatul preotului învăța să devină soldat, iar fata mezinului făcea practică medicală pe lângă biserică. Într-o zi, la execuția unei vrăjitoare, vântul a extins focul de pe rug spre farmacie și biserică. Oamenii au salvat imediat biserica, dar farmacia au lăsat-o să ardă. Fata a rămas prinsă înăuntru. Mezinul, înnebunit de durere când a aflat că nimeni n-a mișcat un deget pentru copilul lui, a declanșat iadul. A dărâmat trecătoarea din munte și a dat foc pădurii tinere. Cu toporul în mână, i-a luat la rând pe toți cei care nu s-au trezit să stingă focul farmaciei. Îi măcelărea și îi arunca în râpă, urlând că 'un înger a murit'. Spre dimineață, a intrat în biserică, a ars icoanele și a început să recite în latină din cărți de necromanție. Când preoții invitați la sărbătoare au sosit, au găsit doar un măcel ritualic. Mezinul a murit acolo, de cauze naturale sau poate secătuit de ritual...
Cam lungă povestea, nu? Hai, până verific eu dacă sunt închise geamurile, ai timp să-ți mai torni un pahar din ce ai acolo
Cred că vă sunt dator cu câteva detalii despre mine. Să începem cu slujba mea: oficial, sunt cel care ia interviurile, face pozele la locul crimei și se ocupă de cercetări de tot felul. Fac asta de la 18 ani, iar acum, la 20, am văzut destule cât să nu mai tresar la orice pată de sânge. Nu mai sunt creștin, dar nici ateu nu mă pot numi; pur și simplu am renunțat la religie după ce am văzut ce pot face oamenii unii altora. Sunt băiat de capitală, obișnuit cu agitația, așa că liniștea asta de la munte mai mult mă sâcâie decât să mă relaxeze.
Vă întrebați de unde știu atâtea despre crimele lui? Credeți că am făcut cercetări pe cont propriu, ca un cetățean model, în afara poliției? Ei bine, nu. Le-am dat șpagă ălora de la miliție și mi-au vărsat tot: unde și cum cred ei că s-au întâmplat nenorocirile
Mi-au zis un detaliu care m-a pus pe gânduri: se pare că sunt doi activi. Unul e, cel mai probabil, un nebun care face măcel, iar celălalt pare 'normal', dar e la fel de dus cu pluta , ucide rapid și dispare fără urmă. Ăsta din urmă are deja 10 victime la oraș, dar prin sat se zvonește că e de-al locului. Unul lasă cadavrele vraiște, celălalt e ca o umbră. Nu cred că se cunosc, dar amândoi au transformat zona asta într-un abator.
Acum, când mă gândesc, cea mai mare greșeală a ăstuia 'nou' a fost să încerce să ucidă pe cineva chiar din sat. Am fost de față până când a rupt-o la fugă. Totul a început când m-am dus să iau ceva de la alimentară. Mergeam pe drum împreună cu un vecin, un fost securist care nu se temea nici de dracu', când am văzut pe cineva fugind de mânca pământul
La nici patru secunde după el, a trecut în viteză unul cu un cuțit în mână. Mirosea a băutură de la o poștă. Cel care fugea s-a prăbușit de oboseală la câțiva metri de noi, iar urmăritorul, cum l-a prins, i-a și făcut 'buzunar la gât'. L-a tăiat scurt, fără ezitare
Poliția era aproape și l-au înhățat imediat, dar ce a urmat a fost și mai bolnav. Când au intrat în camera de interogare câteva ore mai târziu, l-au găsit pe suspectul nostru fixat pe perete, întins ca un tablou grotesc. Nu știu cum dracu' a reușit, dar imaginea aia o să mă bântuie toată viața
Lucrurile se liniștiseră de la o vreme. Eram la barul satului cu un prieten, când la masa noastră s-a așezat noul preot. Am început cu glumele clasice: — Ce-i cu tine, părinte? Te lasă Șeful de Sus să bei? a rânjit amicul meu. — Parcă n-aveați voie decât de sărbători, am completat eu, sceptic. — Avem voie, dar cu măsură, a răspuns el calm, comandând o bere.
După ce am plecat,lam barfit,mai tarziu am aflat de la barman că niște bețivi noi in sat l-au luat la mișto. Preotul le-a răspuns pe același ton, dar la miezul nopții, când a ieșit, le-a aruncat o privire care i-a înghețat: 'Nu toți sunt iertați', le-a zis. Bețivii ăia n-au mai fost găsiți niciodată.
Dimineața, la cafea, am găsit pe masa unde stătusem cu el o foaie dintr-o carte veche. La autori scria: Cain, Solomon... iar restul de șapte nume erau tăiate cu sânge sau cerneală neagră. Am avut o presimțire. M-am dus direct în cimitirul vechi, unde nici dracu' nu mai calcă, la biserica dărăpănată care stă să cadă. Din altar am scos cinci cărți: o Biblie prăfuită i vechie , una despre îngeri, una în latină cu pagini arse (pe care am aruncat-o în foc, de teamă), Vechiul Testament și ultima... ultima care acea numele drept cartea lui enoh părea să spună o poveste despspre profanare:
Descria o creatură născută dincolo de vălul realității, un adept religios corupt de o putere falsă numită Sacrament. Se spunea că un Profanat își ascunde înfățișarea hidoasă în timp ce transformă pământul sfânt în ceva blestemat. El corupe uleiul, vinul și apa sfințită, folosindu-le apoi pentru a-i 'boteza' pe alții, transformându-i la rândul lor în monștri,criminari.
Singura cale de a-l demasca e să-l stropești cu lichide divine curate, dar asta l-ar arunca într-o stare de furie oarbă, distrugând totul în cale pentru a-și șterge urmele. Dar detaliul care mi-a întors stomacul pe dos a fost altul: sângele unui Profanat miroase a vin roșu, iar carnea lui tăiată miroase a pâine proaspătă.
Atunci mi-am amintit de mirosul de băutură al criminalului cu cuțitul dar e o poveste de speriat copii nu?
Se făcuse seară, așa că am ieșit să dau câteva ture prin sat. La prima tură m-am oprit la magazin să-mi iau două pachete de gumă și un Monster. Când am ajuns pe strada Bisericii, era deja ora 8 o seară tipică de iarnă, întunecată și rece. Aveam căștile puse ști tipul acela mare, de gaming, pe care majoritatea le folosesc la calculator ,așa că eram destul de izolat de sunetele din jur.
Mersul pe stradă părea liniștit până când am trecut de biserică. Am observat că în curtea casei de peste drum era ceva ciudat. Fiind casa preotului și având gard de sârmă, m-am apropiat să văd mai bine. Pe pământ era trasată o pentagramă de invocare, înconjurată de „ochi angelici” desenați bizar. În clipa aceea, am simțit un fior pe șira spinării aveam senzația clară că cineva mă urmărește din umbră.
M-am întors rapid spre magazin, dar chiar înainte să intru, m-a oprit securistul , un vecin de-al bunicului, prieten vechi cu bunicul, despre care v-am mai povestit. Mi-a spus scurt să vin cu el până la el acasă, sub pretextul că i s-a stricat aparatul de cafea. În timp ce mergeam, mi-a șoptit adevărul ,preotul nu mai era „la butoane”. Un păcătos evadat din iad pusese stăpânire pe el și, ocazional, folosea curtea casei parohiale pentru a chema spirite.
Oricum, până încerc să-mi amintesc ce am vorbit cu securistul, verific geamurile și ușile.
Când am ajuns cu securistul la el acasă, mi-a pus o cafea, în ciuda faptului că zisese că nu-i merge aparatul. S-a așezat pe scaun și a început să vorbească.
— Auzi, tinere, tu ești jurnalist cu miliția, nu? a zis, bând o gură de cafea. — Da, am spus, amestecând cafeaua. — Preotul nostru e aici de zece ani. În primii șapte ani era cea mai bună și fericită persoană pe care o vedeai. Până i-a zis cineva de fosta biserică aia unde ai fost și ai găsit trei cărți. La el era seară. Tot ce a luat a fost o Biblie mov. Dacă acea carte era de bine, el știe. După aceea, cine se certa cu el dispărea. Fii cu ochii pe nea Vasile de lângă bar, că se uită cu scârbă la el. Și nici măcar el nu o face... se aude că nu vine el, nici spirit, ci unul din satul de la poalele muntelui, a spus, cu poftă de bârfă. — Și ce vrei? am zis, ridicând o sprânceană. — Investighez-o. Știu cum e, că și eu sunt ca tine, dar nu mai am putere, a zis, bând cafeaua.
După ce am mai discutat, am luat-o la pas pe la vreo 8:30. Apoi m-am dus la alimentară să iau o apă de 2L. Am nimerit o coadă de am ieșit din magazin la 9:10. M-a strigat cineva, era nea Vasile.
— Ia stai așa, ai un foc? a zis, cu băutura în el. — Nu fumez, am zis fără chef de el. — Bine, pleacă atunci, a zis supărat.
Când am dat să plec, ieșise preotul.
— Părinte, ai un foc sau ești prost ca ăsta? a zis cu scârbă. — Ia, i-a întins bricheta, apoi a plecat.
A doua zi m-am dus să iau cafea și m-am întâlnit la magazin cu nea Vasile, cu niște ochi de ziceai că nu doarme.
— Nea Vasile, ce-i cu tine, n-ai dormit? am zis cu un zâmbet. — Da, din cauza blestematului de preot afurisit, a zis tremurând, cu o țigară în mâna
Am luat două pungi de cafea și am plecat. Mi-am băut cafeaua, l-am ajutat pe tataia la treabă, apoi, cam peste 30-50 de minute, au trecut două mașini de miliție, au luat-o spre magazin și, de curiozitate, m-am dus și eu.
Când am ajuns, am zis că vomit. Vasile era în pom, măcelărit, iar pe o creangă, în apropierea poliției, era un ciocan. M-am uitat în jur și am văzut trei urme de adidași de munte, cehi, și după urmele tocite le-am făcut poze, apoi am plecat la ordinul polițiștilor.
Nu de alta, dar începuse un început de furtună din aia nenorocită, că am ajuns fleașcă. Dacă tot nu puteam ieși afară, că na, furtuna, m-am uitat prin pod după ceva de citit și am dat de un caiet intitulat „Victimele acestui an”. Erau diverse victime, de la ăla de a omorât un om fără un plan, la V, Bunicămiu dormea . Deocamdată vă las, că trebuie să verific iar ușile și geamurile.
Dimineața, Bunicul m-a trimis pe munte.
— Mai du-te și tu pe munte, te mai relaxezi, și dacă nu, te dezmoștenesc. — Bine, bine, hai că merg mai târziu.
După 5 ore, m-am dus pe muntele ăla să-l urc.
Ora 1 Eram la poalele muntelui cu încă doi în situație similară ca a mea, cu dezmoștenirea. Pe unul îl chema Laurențiu, un fumător care ar putea fuma și scoarță de copac, pe celălalt Ștefan, un satanist la care preotul se uita mereu urât. Fiecare avea ceva de grătar la el, că na, unde urcam era o cabană pregătită de bătrâni din timp. Eu aveam pastramă, unul avea carne de vită, cârnați și mici, celălalt pește și legume. Urcarea a fost ușoară, că na, eram de-ai locului în vacanțe.
Ora 2 Doar am făcut glume, ne-am distrat și am urcat. Lui Laurențiu i-a luat vântul căciula pe sus, lui Ștefan i-a intrat zăpadă în ghete.
Ora 3 Se vedea vârful, cabana, dar tot departe. Laurențiu făcea poze la brazi, Ștefan scotea zăpada din ghete.
Ora 4 Doar urcat.
Ora 5 Am ajuns la o cabană. în frigider ce aveam la noi și neam pus pe odihnă.
Cabana la care am ajuns era parte dintr-un șir de cabane, vreo 5 la număr. Prima cabană, cea aproape de panta abruptă, cea de lângă ea n-avea grătar, naspa, cabană fără grătar, cea de lângă ea n-avea net bun, cei trebuie net, apoi a noastră, care avea tot, în afară de perne bune, ultima nu era de închiriat, proprietarul ei era ciudat, mă făcea să mă simt ca lângă un criminal, ce-i drept stătea și lângă pădure, unde avea cale liberă către sat și colecție de topoare, ,,din prezent vă spun și de baroase sau ciocane a fost V" când am venit prima dată comenta că i-a venit timpul preotului să fie concediat, cred că se referea că îl abandonează Dumnezeu și nu scapă viu, restul vecinilor de la cabană ca noi, chiriași.
Muntele era liniștit. Animalele abia se vedeau. Căprioarele erau în trecere, mistreții căutau noaptea prin gunoaie, lupii urlau. Muntele nu-i nici cel mai mare, dar nici cel mai mic. Era o zăpadă de 3-4 straturi, cu niște fulgi mari ca dintr-o poveste. Priveliștea era o minune, o artă demnă de un gratar
Am aflat de la cei ce stau lângă cabană că există un drum mic, cât o Dacie comunistă. Eu cu Ștefan am luat-o pe acel drum ce ducea la satul nostru, la un magazin de diverse produse de porc, că ne mai trebuiau. După ce am luat ce am avut de luat, la nici 100 m, o Dacie vine în trombă până un copac a căzut pe ea
Iar corbii cântă, strigă, nu-mi dau pace. Mă duc să le dau un colț de pâine, că nu scap de ei. Asta îmi amintește de ceva: victimele acelui criminal „V” erau urmărite de corbi constant
Victimele de gen masculin ale lui „V” erau găsite mereu cu 2-3 bufnițe lângă ele, fie pe zi, fie pe noapte.
După primele două zile, unde au fost grătare și alcool, cabana de lângă noi și cea de lângă ea au fost arse peste noapte, fără gălăgie, fără zgomotul pădurii
După acel eveniment, i-am găsit pe cei cu care am fost arși, i-am găsit morți, despicați ca niște ornamente. Eu fusesem să duc niște lemne, apoi m-am dus acasă, că a venit poliția și m-a trimis acasă. Bunicul meu, care aparent murise din cauze naturale... după înmormântări și câștigarea casei, într-un final le-am dat de cap și a fost găsit „V”. Dar, la naiba, a scăpat, public nu s-a zis nimic. Apoi s-a apucat să ascută toporul și să pregătească barosul norocos și să găsească ultima victimă de pe lista sa, până la următorul secol, unde o să posede pe altcineva să se repete istoria. A așteptat să deschidă ușa cu premisa colindelor, cel dinăuntru mirosea a cafea. Apoi l-am ucis pe deschizător și acum e făcut om de zăpadă, și am scris ce ai citit.